Mitul faptelor bune – pot fi mântuit făcând fapte bune
Am auzit de multe ori ideea că la sfârşitul vieţii, când omul moare, Dumnezeu îi cântăreşte faptele bune şi faptele rele, iar dacă cele bune sunt mai multe sau mai grele, atunci omul merge în rai, iar dacă nu… merge în iad. Aşa să fie oare? Ce ne face să credem una ca asta? Este important să ştim dacă putem fi mântuiţi făcând fapte bune sau nu, ca să ştim ce să facem!
Ei bine, hai să vedem cum stau lucrurile. E firesc ca toţi oamenii să aibă aceleaşi condiţii ca să fie mântuiţi, şi să aibă drepturi egale în această privinţă. Adică vreau să spun, nu ar fi corect ca unul să facă ceva pentru a fi mântuit, iar altul, poate pentru că e mai sărac, să nu poată să facă acel ceva. Trebuie ca toţi să fie pe aceeaşi poziţie.
Se pune atunci întrebarea: câte fapte bune să fac pentru a fi mântuit? Ce fapte să fac pentru a fi mântuit? Trebuie să vizitezi 10 locuri sfinte, să spui anumite rugăciuni şi să ajuţi pe cât mai mulţi oameni. Da, sună bine pentru noi. Ni se pare corect. Ni se pare că TREBUIE să facem ceva. Dar, dacă trebuie să fac lucrurile acestea, cum e cu cei care nu le pot face, ori fiindcă sunt săraci, ori fiindcă sunt bolnavi, ori din alte motive. Atunci nu mai suntem pe aceeaşi poziţie… şi nu e drept.
Trebuie să existe o altă cale. E imposibil de determinat cum poate înclina cântarul spre faptele bune. La un păcat câte fapte bune trebuie să fac? … la o minciună câte vorbe bune trebuie să spun? Dar la un furt, sau la un omor? Sau criminalii nu mai au nici o şansă? Dar hoţii? Dar mincinoşii? Dar oamenii de bine, care doar câteodată mai greşesc? E vreo diferenţă între aceştia?
Trebuie să fie altă cale, una mai bună. Ştii… e interesant cum avem impresia că prin ceea ce facem merităm raiul. Îţi dau un exemplu: gândeşte-te la un delapidator, unul care fură mult, enorm – îşi însuşeşte sume care nu îi aparţin. Imaginează-ţi că omul ăsta, fie din convingeri religioase, fie din alte motive, se gândeşte să înfiinţeze un orfelinat, să ajute pe săraci şi să facă alte fapte bune. În cele din urmă este descoperit. Judecătorul trebuie să dea verdictul. Este el nevinovat? Poate fi el considerat nevinovat, pe baza faptului că a făcut şi atâtea fapte bune? Să fim sinceri cu noi înşine… nu, nu e nevinovat. Faptele bune nu îl scutesc de pedeapsă. Oare pe noi ne-ar scuti faptele bune? Merităm raiul pentru că facem fapte bune?
Biblia spune că
cine păzeşte toată Legea, şi greşeşte într’o singură poruncă, se face vinovat de toate. (Iacov 2:10)
Aşa e, nu? Delapidatorul nostru e vinovat, şi la fel suntem şi noi. Adică noi am considera pe judecător nedrept dacă l-ar declara nevinovat pe cel în cauză. Nici noi nu suntem scutiţi de la acest verdict de vinovăţie. Eu unul nu pot zice că nu am călcat vreodată o poruncă… o şi încă nu am călcat una… ci multe. Asta mă face vinovat de călcarea în picioare a întregii legi.
Aşadar cum rămâne cu criminalul, hoţul, mincinosul sau cu omul de bine care greşeşte doar câteodată?
Faptele bune nu stau în picioare în a ne garant veşnicia în rai. Care e Calea atunci? Trebuie să existe una mai bună! Tot Biblia zice creştinilor:
Căci prin har aţi fost mîntuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine dela voi; ci este darul lui Dumnezeu, nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. (Efeseni 2:8-9)
Dacă mântuirea ar fi fost posibilă prin fapte, acestea ar fi fost un motiv de laudă pentru unii. Adică unii ar fi făcut fapte mai multe şi ar fi pretins că merită să fie mântuiţi, mai mult decât alţii. Dar, din fericire, acestea nu mai intră în discuţie. Mântuirea se capătă prin har (adică e un dar nemeritat din partea lui Dumnezeu), crezând în El.
Comentarii recente